
A fi hirotesit duhovnic nu înseamnă a fi devenit duhovnicesc
Hirotesia și încredințarea slujirii spovedaniei îi conferă preotului o responsabilitate bisericească. Nu îi conferă automat maturitate psihologică, discernământ profund și nici măsura marilor Părinți duhovnicești.
Una dintre confuziile care pot face mult rău în Biserică începe tocmai aici: confundarea funcției de duhovnic cu măsura duhovnicească a persoanei.
Mai există însă o întrebare incomodă. Cel puțin din ceea ce observ în practica bisericească românească, hirotesia întru duhovnic pare să urmeze adesea hirotoniei aproape ca o continuare firească: hop, l-am hirotonit preot; hop, l-am făcut și duhovnic.
Și tocmai aici ar trebui să ne oprim.
Hirotonia îl face preot. Dar simplul fapt că un om a devenit preot demonstrează oare că a dobândit și maturitatea necesară pentru a intra în cele mai vulnerabile încăperi ale conștiinței altor oameni?
Când a avut timp să fie cunoscut? Când i-au fost probate echilibrul, discernământul, maturitatea afectivă, raportarea la putere, bani și sexualitate, capacitatea de a păstra limite și de a nu transforma ascultarea în control?
Dacă hirotesia întru duhovnic devine aproape un automatism după hirotonie, riscăm să transformăm ceea ce ar trebui să fie o mare responsabilitate pastorală într-o simplă formalitate administrativă.
Poate tocmai aici ar trebui recuperată greutatea cuvântului duhovnic. Nu orice preot este, prin simplul fapt că este preot, și un om ajuns la maturitate duhovnicească. Iar hirotesia certifică o însărcinare bisericească; nu poate certifica prin decret maturitatea unui om.
Una se încredințează de către episcop. Cealaltă se dobândește în timp și se vădește prin roade.
Poți primi dreptul de a spovedi într-o zi. Nu primești în aceeași zi și experiența unei vieți, maturitatea unui caracter și darul discernământului.
Problema maturității în duhovnicie începe însă cu o treaptă mai sus.
Înainte de a întreba dacă un preot este un duhovnic matur, trebuie să întrebăm: cine l-a socotit pregătit să devină duhovnic și după ce criterii?
Pentru că a da unui om acces, prin spovedanie, la cele mai intime zone ale conștiinței altui om este o responsabilitate uriașă.
Nu este suficient ca preotul să cunoască rânduiala Tainei, să fi citit canoanele, să poarte epitrahilul și să aibă ditai barba și pleata.
Episcopul care îi încredințează această slujire ar trebui, pe cât este omenește posibil, să-i cunoască maturitatea, echilibrul, caracterul, raportarea la bani, putere și sexualitate, capacitatea de a păstra limite, felul în care reacționează când este contrazis și, mai ales, dacă știe să călăuzească o conștiință fără să o confiște.
Altfel apare un paradox teribil: îi încredințezi unui om care încă nu știe să se conducă bine pe sine puterea de a orienta viețile altora.
Și atunci problema pseudo-duhovniciei nu mai este numai problema pseudo-duhovnicului. Devine și problema discernământului celui care l-a pus în această poziție și a sistemului care îl menține acolo.
Aici apare inevitabil și problema iubirii de arginți.
Pentru că banii nu corup numai prin furt. Pot corupe criteriul.
Când succesul pastoral începe să fie măsurat prin construcții, donații, număr de credincioși, influență, relații și capacitatea unui cleric de a aduce resurse, există riscul ca întrebarea fundamentală – „Ce fel de om este acesta?” – să fie înlocuită de alta: „Cât de folositor este?”
Iar un om poate fi foarte folositor unei instituții și, în același timp, foarte periculos pentru conștiințele oamenilor.
Tocmai de aceea discernământul episcopului nu este un detaliu administrativ. Este prima formă de protecție a credinciosului înainte ca acesta să-și deschidă sufletul în fața unui duhovnic.
Dacă filtrul de sus slăbește, problemele se multiplică în jos: episcopul insuficient de atent validează preotul imatur, preotul imatur formează credincioși dependenți, iar credincioșii dependenți îi confirmă preotului imaginea că este un mare duhovnic.
Și cercul se închide.
Imaturitatea începe să se reproducă sub numele de tradiție, dependența sub numele de ascultare, iar autoritatea necontrolată sub numele de paternitate duhovnicească.
De aceea, înainte de a întreba câți „fii duhovnicești” are un preot, poate ar trebui să întrebăm ce fel de oameni devin aceștia în timp.
Pentru că pomul nu se judecă după numărul fructelor, ci după sănătatea lor.
De la un mirean păcătos…
* Fotografia are caracter ilustrativ.