Bătrânul Arsenie Pustnicul (1886–1983), împreună-nevoitorul Cuviosului Iosif Isihastul
Vreme de aproape patruzeci de ani, Bătrânul Arsenie Pustnicul a fost împreună-nevoitorul Cuviosului Iosif Isihastul. Ascuns de ochii lumii, în peșterile și pustia Sfântului Munte, a dus o viață de o asprime greu de închipuit astăzi: mii de metanii, privegheri de toată noaptea, hrană puțină, muncă istovitoare și, mai presus de toate, Rugăciunea lui Iisus.
Bătrânul Arsenie s-a născut în anul 1886, în Pont, primind la botez numele Anastasie Galanopulos. Era fiul lui Dimitrie și al Sotiriei. Din pricina asupririlor și prigoanelor, familia sa numeroasă a fost nevoită să părăsească Pontul și să se refugieze în sudul Rusiei, pe când Anastasie avea doisprezece ani.
Încă din tinerețe, inima sa a fost cuprinsă de dorul după Dumnezeu. A plecat din Rusia și a mers pe jos până la Constantinopol, iar de acolo a luat corabia spre Țara Sfântă. În jurul anului 1910 a ajuns la Sfintele Locuri, unde a rămas aproape opt ani, slujind la Sfântul Mormânt, la Mănăstirea Înaintemergătorului, la Betleem și la alte locuri de închinare. Aici a fost tuns rasofor, pe Muntele Carantaniei, primind numele Anatolie.
În această perioadă l-a cunoscut pe ierodiaconul Vasilie, viitorul Cuvios Ieronim Simonopetritul, care i-a oferit primele îndrumări sistematice în viața ascetică. Dar sufletul său înseta după o nevoință și mai adâncă.
În Grădina Maicii Domnului
În jurul anului 1918, Anatolie a părăsit Sfintele Locuri și a venit în Sfântul Munte Athos, Grădina Maicii Domnului. S-a așezat mai întâi la Sfânta Mănăstire Stavronikita. După puțină vreme a primit schima îngerească și numele Arsenie, călugăria sa având loc la Chilia „Buna Vestire” din apropierea Karyesului, metoc al Mănăstirii Simonos Petras.
Însă Stavronikita avea în acea vreme un regim idioritmic, iar Bătrânul Arsenie dorea o viață de liniștire și o nevoință mai aspră. De aceea a plecat în pustia Sfântului Munte, căutând mari nevoitori de la care să învețe adevărata viață ascetică.
Dumnezeu avea să-i scoată în cale omul alături de care își va petrece cea mai mare parte a vieții.
Întâlnirea cu viitorul Cuvios Iosif Isihastul
În noaptea praznicului Schimbării la Față, când Părinții și pelerinii urcau pe vârful Athonului pentru priveghere, Bătrânul Arsenie l-a întâlnit pe tânărul mirean Francisc Kottis. Acesta era viitorul Cuvios Iosif Isihastul.
Amândoi căutau același lucru: liniștirea, rugăciunea și oameni care dobândiseră prin experiență harul lui Dumnezeu.
Bătrânul Arsenie a înțeles încă de la început darurile pe care Dumnezeu le pusese în tânărul Francisc și, deși acesta era încă mirean, a primit cu smerenie ca el să aibă întâietatea.
I-a spus: „De acum tu vei fi ochiul, iar eu urechea.”
Cuvintele acestea aveau să descrie legătura lor pentru aproape patruzeci de ani. De atunci au devenit nedespărțiți.
Ca două albine prin pustia Athosului
Cei doi au început să cutreiere pustia Sfântului Munte, căutând marii nevoitori ai vremii și adunând, asemenea albinelor, tot ceea ce era folositor pentru viața duhovnicească. Au cercetat isihaști și pustnici, au ascultat, au întrebat și au încercat să afle oameni care nu numai vorbeau despre rugăciune, ci o trăiau. Printre Părinții pe care i-au cunoscut s-au numărat Cuviosul Daniil Katunakiotul, Calinic Isihastul și alți mari nevoitori ai pustiei athonite.
Cuviosul Iosif Isihastul avea să mărturisească mai târziu că a cercetat peșterile Athosului, pas cu pas, căutând un Părinte duhovnicesc care să-l învețe făptuirea și vederea duhovnicească.
În cele din urmă, cei doi au intrat sub ascultarea simplului Gheronda Efrem, iar după adormirea acestuia au continuat nevoința lor aspră.
Au viețuit ani îndelungați la Sfântul Vasilie, în pustia athonită.
3.000 de metanii în fiecare noapte
Nevoințele Bătrânului Arsenie erau uimitoare. Vreme de mulți ani, nu cobora numărul metaniilor sub 3.000 într-o noapte, iar restul privegherii îl petrecea în picioare.
Cei doi nevoitori nu aveau nici măcar pat. După privegherea care putea dura întreaga noapte, își odihneau pentru puțin timp trupurile istovite, stând așezați pe câte o băncuță.
Hrana lor era la fel de săracă. Mâncau, de regulă, o singură dată pe zi, hrană uscată. De multe ori aveau numai pâine uscată, uneori atât de veche încât se stricase sau prinsese viermi.
La toate acestea se adăuga munca fizică istovitoare. Bătrânul Arsenie cobora și urca pantele abrupte ale Athosului, cărând în spate pietre și cele necesare pentru construirea și întreținerea chiliilor și adăposturilor pustnicești.
O putere mai mare decât a lui îi ușura povara
Cineva l-a întrebat odată cum reușea să ducă asemenea greutăți pe cărările abrupte ale muntelui.
Bătrânul mărturisea că, atunci când pomenea binecuvântarea Gherondei, încărcătura i se ușura și simțea o putere mai mare decât a sa care îl ajuta să urce panta, chiar și în arșița verii. Iar pe buzele sale se afla neîncetat Rugăciunea lui Iisus.
Pentru el, rugăciunea nu era o îndeletnicire rezervată anumitor ceasuri ale zilei. Devenise respirația întregii sale vieți.
Desculți, iarna și vara
Ani de zile, cei doi nevoitori au trăit în sărăcie desăvârșită. Iarna și vara purtau haine sărăcăcioase și umblau desculți. Unii dintre cei care îi vedeau îi socoteau nebuni. Dar ei aleseseră să fie nebuni pentru Hristos.
Li se potriveau cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Au pribegit în piei de oaie și în piei de capră, lipsiți, strâmtorați, rău primiți. Ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit în pustii, și în munți, și în peșteri, și în crăpăturile pământului.” (Evrei 11, 37–38)
La Sfânta Ana Mică
După anii petrecuți la Sfântul Vasilie, în 1938, Cuviosul Iosif și Bătrânul Arsenie s-au mutat în peșterile de la Sfânta Ana Mică. În jurul lor se formase între timp o mică obște.
Acolo au rămas până în 1953, când obștea s-a mutat mai jos, la Schitul Nou (Nea Skiti).
Aici, în anul 1959, s-a mutat la Domnul Cuviosul Iosif Isihastul.
Pentru Bătrânul Arsenie se încheiau astfel aproape patruzeci de ani de nevoință alături de omul cu care împărțise pustia, foamea, privegherile, rugăciunea și întreaga sa viață monahală.
De la Schitul Nou la Burazeri
După adormirea Cuviosului Iosif, Bătrânul Arsenie și-a continuat viața de rugăciune și ascultare. În 1967, a plecat de la Schitul Nou.
În 1967, Bătrânul Arsenie a părăsit Schitul Nou. A mers mai întâi împreună cu obștea Părintelui Efrem la Chilia “Sfântul Artemie” din Provata, unde a rămas doar câteva zile. După ce a binecuvântat noua obște de acolo, a plecat la Burazeri, unde se mutase obștea Părintelui Haralambie. Aici a rămas vreme de doisprezece ani, între 1967 și 1979.
La începutul lunii septembrie 1979, obștea s-a mutat la Sfânta Mănăstire Dionisiu, unde Bătrânul Arsenie avea să-și petreacă ultimii patru ani ai vieții.
„Eu mă pregătesc de călătorie”
Ajuns la adânci bătrâneți, trupul său slăbise, dar mintea îi rămăsese îndreptată spre Dumnezeu. După aproape un secol de viață și zeci de ani de nevoință în pustia Athosului, se apropia ceasul plecării.
Bătrânul Arsenie Pustnicul s-a mutat la Domnul în noaptea de 1 spre 2 septembrie 1983 – 15 septembrie după calendarul civil –, la Sfânta Mănăstire Dionisiu. Avea 97 de ani.
Aproape patruzeci dintre acești ani îi petrecuse alături de Cuviosul Iosif Isihastul.
Nu a căutat să fie cunoscut. Nu a lăsat în urma sa o mare operă scrisă și nu a căutat să-i învețe pe ceilalți prin cuvinte multe. A lăsat însă ceva mai puternic: mărturia unei vieți trăite în ascultare, smerenie, osteneală și rugăciune neîncetată.
De la prima întâlnire cu viitorul Cuvios Iosif și până la adânci bătrâneți, pare că Bătrânul Arsenie a rămas credincios cuvântului pe care îl rostise atunci: „De acum tu vei fi ochiul, iar eu urechea.”
Veșnică să-i fie pomenirea și să avem binecuvântarea sa!
Sursă folosită: Monahul Iosif Dionisiatul, Bătrânul Arsenie Pustnicul (1886–1983), Editura Neagoe-Vodă Basarab.
