
Când iubirea de Sfinți devine vulnerabilitate în fața impostorilor
Îl iubesc pe Cuviosul Paisie Aghioritul (că am văzut pe cineva care vorbea cu mult patos despre filmul cu el), așa cum iubesc mulți dintre Sfinții ale căror vieți și lupte am ajuns să le cunosc. Iar faptul că viețile lor sunt povestite frumos poate și cu multe înfloriri, inclusiv prin film, poate trezi în om dorul după Dumnezeu.
Dar tocmai aici sesizez și un pericol despre care vorbim prea puțin spre deloc …
Hagiografia poate naște evlavie, dar consumată fără discernământ poate hrăni și pietismul.
Omul citește despre un Stareț care cunoștea taina inimii, despre ascultarea unui ucenic, despre minuni, înainte-vedere, smerenie și experiențe extraordinare. Vede toate acestea reprezentate emoționant într-un film și începe, uneori fără să-și dea seama, să caute aceleași personaje în propria viață.
Și atunci apare pseudo-duhovnicul.
Are barbă. Are vorbirea potrivită. Citează Patericul. Vorbește despre ascultare, ispite, demoni, smerenie și tăierea voii. În jurul lui circulă deja povești: „mi-a spus exact ce aveam în suflet”, „a știut înainte să-i spun”, „este un om deosebit”.
Iar credinciosul completează singur ceea ce lipsește.
Nu-l mai vede pe omul concret din fața lui. Vede prin el imaginea Sfântului pe care a învățat să-l admire.
Aici hagiografia poate fi instrumentalizată.
Nu mai trebuie să demonstrezi că ești asemenea Cuviosului Paisie. Este suficient să semeni suficient de mult cu imaginea pe care credinciosul și-a construit-o despre un „mare duhovnic”, iar imaginația lui religioasă va face restul.
De aceea impostorul religios are nevoie de Sfinți. Împrumută din prestigiul lor fără să aibă măsura lor.
Împrumută limbajul lor, gesturile lor, chipul ascetic, poveștile despre ascultare și relația Părinte–ucenic. Dar poate elimina tocmai ceea ce făcea autentică viața Sfântului: pocăința, libertatea față de sine, discernământul și dragostea care nu transformă omul în proprietate spirituală.
Și astfel apare paradoxul: poveștile unor oameni ajunși la o extraordinară maturitate duhovnicească pot fi folosite pentru menținerea altor oameni într-o permanentă imaturitate duhovnicească.
„Nu cerceta.”
„Nu judeca.”
„Fă ascultare.”
„Părintele știe.”
„Tu nu poți înțelege.”
„Dacă te îndoiești, este ispita.”
Și, încet, credinciosul ajunge să creadă că renunțarea la discernământ este semnul progresului său duhovnicesc.
Dar Cuviosul Paisie nu trebuie să devină matrița prin care fabricăm mii de mici „Paisie” imaginari din orice preot cu barbă, reputație și câțiva admiratori.
Sfinții trebuie să ne conducă spre Hristos, nu să devină recuzita prin care construim cultul personalității unor oameni vii.
De aceea cred că putem iubi profund Viețile Sfinților și, în același timp, să rămânem foarte lucizi în fața oamenilor care pretind să ne călăuzească.
Sfântul nu ne cere să suspendăm discernământul. Impostorul are nevoie de asta.
Iar poate cea mai frumoasă cinstire pe care o putem aduce Sfinților este să nu permitem nimănui să le folosească aureola pentru a-și ascunde propriile umbre.
De la un mirean păcătos…