
Cine este Smerenia?
Am impresia că am sărăcit teribil cuvântul „smerenie”.
Îl întâlnesc pretutindeni în discursul religios: „smerește-te”, „omul smerit”, „prin smerenie câștigi”, „primește cu smerenie”… până când smerenia ajunge să însemne modestie, umilință, retragere, tăcere, docilitate sau o anumită stare psihologică pe care omul și-ar putea-o produce singur.
Și tocmai aici poate apărea o deformare foarte periculoasă a duhovniciei. Un preot care confundă îndrumarea cu stăpânirea conștiinței poate invoca „ascultarea”, „tăierea voii” și exemple din viețile Sfinților pentru a întări, de fapt, dependența omului față de propria sa autoritate. Iar omul, în loc să crească în discernământ și responsabilitate înaintea lui Dumnezeu, poate fi infantilizat duhovnicește: ajunge să creadă că smerenia înseamnă să nu mai gândească, să nu mai întrebe și să nu mai aibă curajul propriei conștiințe.
Dar umilința nu este neapărat smerenie. Modestia nu este încă smerenie. Autodeprecierea nu este smerenie. Tăcerea nu este smerenie. Nici ascultarea exterioară nu este, prin ea însăși, smerenie.
Toate acestea pot exista într-un om în care părerea de sine lucrează nestingherită.
Omul poate spune despre sine că este ultimul dintre păcătoși și, paradoxal, să fie foarte mândru că se consideră ultimul dintre păcătoși. Firea noastră căzută este atât de subtilă, încât părerea de sine știe să se îmbrace până și în hainele smereniei. Ego-ul poate învăța inclusiv limbajul propriei lui negări.
De aceea, pentru mine, izvorul și măsura smereniei este Însuși Iisus Hristos, Dumnezeu adevărat și Om adevărat: „Învățați de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima.”
Smerenia creștină nu este un exercițiu de autosugestie: „astăzi trebuie să mă simt mic, prost și nevrednic”. Nu este nici cultivarea unei anumite emoții religioase. Este rodul întâlnirii dintre libertatea omului și Harul lui Dumnezeu, o transformare reală a persoanei, nu simpla imaginare sentimentală a unei stări duhovnicești.
Cu cât Hristos-Logosul lucrează mai adânc în om, cu atât omul începe să vadă mai adevărat: pe Dumnezeu, pe aproapele și pe sine. Iar tocmai pentru că începe să vadă adevărul, nu mai are aceeași nevoie să se umfle, să domine, să demonstreze permanent ceva, să-și apere imaginea sau să câștige fiecare confruntare.
Smerenia nu înseamnă să mă conving că sunt mai prost decât sunt. Înseamnă să nu mai am nevoie să mă mint despre cine sunt.
Pot să-mi văd darurile fără să cred că sunt izvorul lor. Pot să-mi văd neputințele fără să deznădăjduiesc. Pot recunoaște că am dreptate într-o problemă fără să deduc de aici că sunt superior celui care greșește. Pot primi o mustrare adevărată fără să mă prăbușesc și pot refuza o nedreptate fără să cred că mi-am pierdut smerenia.
Tocmai aici cred că unele formulări religioase contemporane sărăcesc un cuvânt de o adâncime uriașă. În anumite situații, ceea ce numim „smerenie” ar putea fi numit mult mai exact modestie, renunțare la îndreptățirea de sine, răbdarea unei umilințe, ascultare sau pur și simplu bun-simț.
Smerenia este ceva mai adânc.
Nu este o fotografie pe care sufletul și-o face despre sine și apoi încearcă să semene cu ea. Este o așezare a omului în adevăr înaintea lui Dumnezeu.
Și tocmai de aceea adevărata smerenie nu este incompatibilă cu fermitatea. Hristos, Cel Care spune despre Sine că este „blând și smerit cu inima”, este Același Hristos Care îi mustră pe farisei, îi alungă pe negustori din Templu și vorbește uneori cu o autoritate extraordinară.
Asta destramă echivalența simplistă:
smerit = moale + tăcut + docil + niciodată împotrivitor.
Poți tăcea din smerenie, dar poți tăcea și din frică. Poți asculta din smerenie, dar poți asculta și din dependență. Poți vorbi ferm din mândrie, dar poți vorbi ferm și pentru că iubirea nu-ți permite să lași minciuna să treacă drept adevăr.
De aceea, smerenia nu poate fi măsurată doar după comportamentul exterior. Ea privește raportarea profundă a omului la adevăr, la sine, la aproapele său și la Dumnezeu.
Poate că smerenia începe tocmai atunci când nu mai am nevoie nici să par mare, nici să par mic. Îmi ajunge să stau în adevăr înaintea lui Dumnezeu.
Iar de aici rezultă și ceva esențial pentru duhovnicie: un duhovnic smerit nu are nevoie să-l facă pe celălalt mai mic pentru ca el să rămână mai mare. Dacă lucrarea lui este în Hristos, ar trebui să-l ajute pe om să crească în libertate, discernământ și responsabilitate – până când acesta se sprijină tot mai mult pe Dumnezeu și tot mai puțin pe personalitatea duhovnicului.
De la un mirean păcătos…