Cum au știut care dintre cele trei cruci era Crucea lui Hristos?

Când Sfânta Elena a ajuns la Ierusalim, în anul 326, orașul nu mai semăna deloc cu cel din vremea Mântuitorului. Nimeni nu voia să-i arate locul căutat – până când, printre evreii chemați la întrebare, a fost adus un bătrân pe nume Iuda, fiu de proroc, care cunoștea taina locului. A tăcut multă vreme, iar Sfânta Elena a poruncit să fie aruncat într-o groapă adâncă; abia după aceea a mărturisit. I-a dus pe oșteni la un deal pe care împăratul Adrian ridicase, cu vreo două veacuri înainte, un templu păgân – dedicat, după sinaxarul citit în Biserică, zeiței Artemida (alte relatări românești vorbesc de zeița Venus; sursele variază pe acest amănunt, fără să schimbe firul întâmplării) — tocmai ca să șteargă din memoria oamenilor locul răstignirii. Templul a fost dărâmat, iar sub dărâmături, într-o cisternă părăsită, au fost găsite trei cruci de lemn și, alături, piroanele răstignirii. Dar nu se mai știa care cruce este a Mântuitorului și care ale celor doi tâlhari răstigniți alături de El.

Semnul cerut de la Dumnezeu

Aici a intervenit Patriarhul Macarie al Ierusalimului. Nu era loc pentru presupuneri – trebuia un semn de la Dumnezeu. Tradiția, așa cum este păstrată în sinaxarul citit în Biserică la 14 septembrie, spune că tocmai atunci trecea pe acolo un convoi funerar. Macarie a poruncit ca cele trei cruci să fie atinse, pe rând, de trupul neînsuflețit. La atingerea primelor două cruci – nimic. La atingerea celei de-a treia, mortul a înviat.

Așa au știut fără urmă de îndoială: aceasta era Crucea de viață făcătoare, lemnul pe care S-a răstignit Hristos.

(O paranteză: nu toate sursele repovestesc identic minunea. Texte mai vechi – între ele relatarea istoricului bisericesc Rufinus – vorbesc despre o femeie foarte bolnavă, vindecată pe loc la atingerea crucii adevărate, nu despre un mort înviat. Cele două variante circulă în paralel de secole, mărturie a felului în care tradiția orală a păstrat sâmburele minunii – puterea dătătoare de viață a Crucii – chiar și acolo unde amănuntul faptic diferă de la o relatare la alta. Sinaxarul ortodox citit astăzi în Biserici păstrează varianta învierii mortului, iar pe aceasta o urmează și majoritatea izvoarelor românești actuale.)

Bucuria care a dat naștere unui praznic

Vestea minunii s-a răspândit instantaneu prin Ierusalim. Lumea a năvălit să vadă și să se închine la Cruce – atât de mulți, încât Sfânta Elena și Patriarhul Macarie au ridicat-o sus, deasupra mulțimii, ca toți să o poată vedea măcar de departe. Din acest gest s-a născut chiar numele praznicului pe care Biserica îl prăznuiește la 14 septembrie: Înălțarea Sfintei Cruci.

Pe locul aflării ei, Sfânta Elena a ridicat Biserica Învierii, chiar deasupra Sfântului Mormânt.

Iar bătrânul Iuda, cel care arătase locul, a crezut atunci în Hristos, împreună cu mulți alți evrei, și a primit Botezul cu numele de Chiriac. Ani mai târziu avea să ajungă el însuși patriarh al Ierusalimului — și să-și încheie viața ca Mucenic, sub prigoana lui Iulian Apostatul. Cel care tăcuse din frică a sfârșit mărturisind până la sânge.

O Cruce, doi mărturisitori

De aceea, în Icoane, Sfinții Constantin și Elena sunt zugrăviți ținând împreună Crucea între ei: el a văzut-o pe Cer, biruitoare, în semnul care i-a adus izbânda asupra lui Maxențiu; ea a scos-o din pământ, mărturisitoare, prin osteneala săpăturilor și a căutării stăruitoare. Iar Biserica așază alături de Cruce, an de an, la 14 septembrie, mireasma smerită a busuiocului – planta care, spune tradiția populară românească, a călăuzit-o pe Elena spre locul unde zăcea ascuns lemnul mântuirii.