
Cum cinstim cu adevărat Sfintele Icoane?
De ce sărutăm Icoanele? De ce aprindem candela înaintea lor? Este Icoana doar o imagine care ne amintește de Hristos și de Sfinți sau, prin ea, omul poate primi cu adevărat har și ajutor de la Dumnezeu?
Întrebările acestea nu sunt noi. Biserica a trecut, în veacurile VIII-IX, printr-o încercare cumplită, atunci când împărați, episcopi și monahi iconoclaști au socotit că cinstirea Sfintelor Icoane este o formă de idolatrie. Icoanele au fost sfărâmate și arse, iar cei care le apărau au fost prigoniți.
Răspunsul Bisericii a fost limpede și a fost mărturisit solemn la Sinodul al VII-lea Ecumenic de la Niceea, din anul 787: Icoanelor li se cuvine cinstire, nu adorare. Adorarea o datorăm numai lui Dumnezeu, iar cinstea adusă Icoanei se îndreaptă către persoana zugrăvită în ea.
Sfântul Vasilie cel Mare exprimase acest adevăr în cuvintele devenite temelia învățăturii despre Icoană: cinstea dată chipului trece la cel zugrăvit în chip.
Noi nu ne închinăm lemnului, culorilor sau materiei. Când sărutăm Icoana Mântuitorului, dragostea și cinstirea noastră se îndreaptă către Hristos. Când sărutăm Icoana Maicii Domnului, nu cinstim lemnul, ci pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. La fel se întâmplă și cu Icoanele Sfinților.
Dar Icoana este mai mult decât o simplă fotografie religioasă.
Temelia Icoanei este însăși Întruparea Fiului lui Dumnezeu. Dumnezeu Cel nevăzut S-a făcut văzut. Fiul lui Dumnezeu a luat trup adevărat, a trăit între oameni și a putut fi văzut și atins. De aceea, Sfântul Ioan Damaschin spune, în esență: dacă odinioară Dumnezeu, fiind netrupesc, nu putea fi reprezentat, acum, după ce Dumnezeu S-a arătat în trup, putem zugrăvi ceea ce am văzut din Dumnezeu.
Materia nu este rea și nu ne desparte de Dumnezeu. Dumnezeu Însuși a luat materie, S-a făcut Om și, prin cele materiale, lucrează mântuirea noastră: prin apa Botezului, prin untdelemnul Sfântului Maslu, prin pâinea și vinul care devin Trupul și Sângele Domnului, prin Sfânta Cruce, prin Sfintele Moaște și prin Sfintele Icoane.
De aceea, Dumnezeu poate revărsa har și printr-o Icoană. Nu pentru că lemnul sau culoarea ar avea o putere magică, ci pentru că Dumnezeu lucrează prin cele materiale atunci când voiește. Așa înțelegem și Icoanele făcătoare de minuni, înaintea cărora, de-a lungul veacurilor, oamenii au primit vindecări, mângâiere și ajutor.
Icoana nu este un talisman și nici un obiect magic. Ea ne cheamă la întâlnire, la rugăciune și la comuniune cu persoana reprezentată.
Când stăm înaintea unei Icoane, nu stăm înaintea unei bucăți de lemn. Prin chip, inima este ridicată către prototip.
De aceea, creștinul sărută Sfânta Icoană cu evlavie, își face semnul Sfintei Cruci, aprinde candela și se roagă. Nu Icoanei ca materie, ci lui Hristos, Maicii Domnului sau Sfântului zugrăvit în ea.
Iar aceasta este credința pe care Biserica a apărat-o cu sânge și jertfă: Dumnezeu S-a făcut Om, materia poate fi sfințită, iar ceea ce vedem cu ochii ne poate ridica mintea și inima către cele nevăzute.
„Cinstea dată Icoanei trece la prototip.”
Într-o lume plină de imagini care ne împrăștie mintea, Sfânta Icoană face tocmai contrariul: adună mintea și o îndreaptă spre Dumnezeu.