„Cum, n-ai murit încă?!” – Ultimele zile din viața Sfântului Sfințit Mucenic Constantin Sârbu
Articole duhovniceşti

„Cum, n-ai murit încă?!” – Ultimele zile din viața Sfântului Sfințit Mucenic Constantin Sârbu

6 min citire

Era în anul 1975, cred, într-o Duminică din luna octombrie, când eu nu am putut merge la Biserică, fiind plecată în provincie. Seara am primit de la Părintele un telefon, spunându-mi că, întrucât nu am fost la Biserică, vrea să-mi dea o binecuvântare, deoarece a doua zi va merge la spital pentru o operaţie (avea, printre multe altele, un ulcer mai vechi, probabil din timpul detenţiei). Întrebându-l la ce spital merge, mi-a spus că se va opera la Spitalul Poştei. Întrucât nu auzisem lucruri prea bune despre acest spital, i-am sugerat să meargă în altă parte. Dânsul mi-a precizat că totul este aranjat, că va veni o cunoştinţă sau un nepot de-al dumnealui de la C.C. pentru a-l opera şi totul va merge foarte bine. Mie nu mi se părea normală aşa o grabă, şi tocmai la acest spital, care nu mi se părea cel mai indicat. Dar dânsul era foarte hotărât în ce avea de făcut.

Luni, după ce am venit de la servici, am trecut pe la mama Cristina, să văd ce mai face, căci într-adevăr îmi era ca o mamă. De foarte multe ori îi duceam mâncare, întrucât stătea toată ziua la Biserică, ţinând Biserica deschisă şi trebăluind tot timpul. Când am ajuns la ea, era foarte supărată şi plângea. Am întrebat-o ce are. A început să-mi povestească ce i-a spus Părintele înainte de a pleca la spital: să aibă grijă de Biserică, întrucât el nu se mai întoarce; în Biserică să pună o masă anume, pe care va fi aşezat sicriul, indicându-i locul precis unde va sta masa, unde vor sta sfeşnicele pentru lumânări, unde se vor pune florile ce i se vor aduce, iar noaptea să fie acoperit cu pânza pe ochi, să nu rămână descoperit. I-a spus toate în cele mai mici amănunte. Părintele spunea şi plângea, după care a ieşit afară din Biserică şi s-a mai uitat de câteva ori înapoi, zicându-i să nu uite ce i-a spus.

În fiecare zi treceam pe la mama Cristina să aflu veşti de la spital şi aşteptam să mergem şi noi când ne va chema la dânsul. Miercuri, în jur de ora 14.30, când veneam de la serviciu, am auzit clopotele bătând ca la mort. O fracţiune de sceundă mi-a trecut prin minte dacă nu cumva o fi murit Părintele şi m-am cutremurat, am simţit că picioarele nu mă mai ascultă şi de-abia am aşteptat să ajung la Biserică. Mama Cristina nu se mai putea opri din plâns. Nu a fost nevoie să mai întreb pentru cine bat clopotele.

Pavajul din curtea Bisericii s-a pus într-o zi, în ziua când a fost operat, iar mormântul fusese foarte repede aprobat de Patriarhie să fie făcut în curtea Bisericii, Părintele fiind unul dintre ctitorii ei.

Părintele a fost de o ordine desăvârşită. După moartea lui, totul a fost perfect lăsat. Până şi cutiile milei erau lăsate cu monetar, totul cu inventar. Chiar şi fetelor dânsului le-a lăsat la fiecare, pe inventar, din lucrurile sale personale, ce are fiecare de luat, pentru a nu fi discuţii sau neînţelegeri. A lăsat scris cum să i se facă înmormântarea.

După înmormântare am stat de vorbă cu doamna doctor Ursulescu, care mi-a povestit cum s-au desfăşurat acele zile. Dânsa nu a crezut până în clipa când a văzut cu ochii ei deznodământul.

Cu câtva timp înainte, a vrut să facă o excursie în ţările socialiste, împreună cu Părintele. Doamnei doctor i-a venit aprobarea şi a făcut excursia. Părintele însă a fost respins. Interesându-se la Miliţie, i s-a răspuns că ei i-au dat aprobarea, dar poate cei de la Securitate l-au respins. La scurt timp au venit de la Securitate la Părintele şi i-au spus:- Noi vom trimite la dumneata nişte persoane la spovedit, îţi vom spune ce întrebări le vei pune şi răspunsul ni-l dai nouă! Părintele le-a răspuns: – Eu nu pot sluji la doi stăpâni, lui Dumnezeu şi lui mamona! Neacceptând acest lucru şi probabil şi altele, nu era văzut cu ochi buni. De asemenea, Biserica Sapienţei era un focar unde lumea venea în număr foarte mare, iar în predici Părintele continua o propovăduire deschisă pentru Hristos şi împotriva ateismului.

Atunci, Securitatea, care îl ancheta cam din trei în trei săptămâni, i-a spus cu pistolul pe masă să aleagă cum vrea să-şi stabilească sfârşitul, sugerându-i chiar să se sinucidă. Părintele a refuzat. Fiind bolnav de ulcer, a apărut „necesitatea” operaţiei, insistându-se să accepte să fie operat, „pentru a-i fi mai bine”. În aceste condiţii a avut loc operaţia sa, prin care el s-a predat în mâna lui Dumnezeu. De aceea mi-a telefonat şi mie ca să-mi dea o ultimă binecuvântare.

Doamna doctor Ursulescu îi spunea Părintelui la spital cum îi va face acasă o supă de pasăre cu găluşte, la care Părintele îi răspundea ce trebuie să facă pentru înmormântarea sa. Miercuri dimineaţa, doctorul care l-a operat a deschis uşa la rezerva Părintelui, spunându-i: – Cum, n-ai murit încă?! Atunci Părintele, care era legat la mâini, şi le-a dezlegat cu ajutorul doamnei doctor Ursulescu, a trimis-o pe doamna Maria Mărculescu după un duhovnic care să-l împărtăşească şi după ce şi-a făcut ultima Liturghie în viaţa aceasta şi a fost împărtăşit de Părintele Argatu, şi-a încredinţat sufletul în mâna lui Dumnezeu.

Am păstrat această taină în suflet până după Revoluţie, când frica din mine a început încet-încet să se stingă. Mi-a fost frică s-o întreb pe doamna doctor cum îl chema pe doctorul criminal. Poate după Revoluţie, dacă el mai trăieşte, să vină să-şi ceară iertare la mormântul Părintelui. Sunt convinsă că Părintele l-a iertat de atunci, întrucât a plecat mai repede la cei pe care îi iubea atât de mult, la Mântuitorul nostru şi la Maica Sa, dar ne-a văduvit pe noi, cei care mai aveam nevoie de ajutorul lui duhovnicesc.

Am simţit şi după moartea sa cum ne-a ajutat de acolo de unde se află sufletul lui mare.

La cutremurul din 1977, băieţelul meu avea câţiva ani. Îngrozită de ce am auzit că s-a întâmplat în jurul nostru, căutam disperată copilul prin casă şi nu puteam să dau de el. Întuneric fiind, nu ştiam pe ce cale, unde să găsesc chibrit şi lumânare. Strigam „Cristi, Cristi!”, dar el era pe balconul dinspre curtea bBisericii. Stătea în genunchi spunând „Tatăl nostru” şi mulţumind Părintelui Sârbu că ne-a scăpat de cutremur şi că nu am murit şi noi. Încă o dată am simţit puterea Părintelui, care se roagă pentru noi. Scăparea de la tăvălugul buldozerelor a fost încă o dovadă de iubire şi de rugăciune a Părintelui la Maica mult iubită a Domnului nostru Iisus Hristos.

Şi astăzi, toţi cei care l-au cunoscut şi vin la Bisericuţa noastră, nu intră în Biserică până nu trec mai întâi pe la mormântul Părintelui, mulţumindu-i pentru că i-a ajutat în necazurile sau problemele fiecăruia, sau doar pentru a-i spune: „Sărut-mâna, Părinte, ai grijă şi de noi, nu ne uita, căci nici noi nu te vom uita cu puţina noastră putere în credinţă!”.

Elena Hanganu

Sursa: Un mare mărturisitor creștin: Preotul Constantin Sârbu, Editura Bonifaciu.