
Cum se fabrică reciproc „marele duhovnic” și fiul duhovnicesc infantil
Există un mecanism psihologic și duhovnicesc despre care cred că vorbim prea puțin: un preot imatur și niște fii duhovnicești imaturi se pot valida reciproc până când construiesc împreună imaginea unui „mare duhovnic”.
Un preot tânăr poate avea studii teologice, credință sinceră și intenții bune, dar puțină experiență de viață și, inevitabil, propriile vulnerabilități, nevoi de validare și zone încă nematurizate. Hirotonia îi conferă o slujire; nu îi conferă automat maturitate psihologică, discernământ desăvârșit sau cunoașterea inimilor.
Dacă peste acestea apare și o anumită estetică monahală – barbă și păr lung, austeritate vestimentară, mers mocăit, molcom, ton grav, vocabular patristic și câteva fraze din Pateric spuse la momentul potrivit – pentru un anumit tip de credincios toate acestea pot funcționa involuntar ca semnale exterioare ale unei profunzimi interioare pe care încă nu are mijloacele să o verifice.
Aici poate interveni ceea ce psihologia numește, în linii mari, efect de halo: observ o însușire sau un semn pe care îl asociez cu sfințenia și încep să atribui acelei persoane și alte calități pe care nu le-am verificat – discernământ excepțional, înțelepciune, maturitate, înainte-vedere, capacitatea de a „citi” oamenii.
Barba încetează să mai fie barbă. În imaginația credinciosului începe să devină indiciu de Avvă.
Peste aceasta se poate suprapune o imaginație hagiografică insuficient maturizată.
Problema nu sunt Viețile Sfinților și nici Patericul. Problema apare atunci când nu mai distingem între hagiografie, dogmă, experiența ascetică excepțională, viața monahală și viața obișnuită a mireanului.
Omul citește despre un bătrân îmbunătățit care cunoaște gândurile ucenicului și începe să creadă că și propriul duhovnic „vede” ce este în el. Citește despre ascultarea radicală a unui monah față de un Părinte încercat și transferă mecanic acel raport asupra relației dintre un mirean și preotul la care se spovedește.
Dar mireanul cu soție sau soț, copii, profesie și responsabilități proprii nu devine ucenicul de chilie al preotului său numai pentru că se spovedește la el.
Mai departe, omul citește despre înainte-vedere și minuni și începe să interpreteze coincidențe, intuiții sau afirmații suficient de generale ale propriului duhovnic drept dovezi ale unei harisme extraordinare.
Astfel, hagiografia încetează să mai fie doar citită și începe să fie proiectată asupra realității.
Și aici apare un fenomen fascinant: ucenicii pot participa ei înșiși la fabricarea „marelui duhovnic”.
„Părintele are mare discernământ.”
„Părintele m-a citit.”
„Părintele știa înainte să-i spun.”
„Părintele mi-a spus că se va întâmpla și exact așa s-a întâmplat.”
Poveștile circulă. Reușitele sunt memorate și povestite mai departe. Predicțiile ratate sunt uitate, explicate sau reinterpretate. Afirmațiile ambigue primesc retrospectiv un sens precis.
Încet, în jurul unui om poate începe să se construiască o micro-hagiografie încă din timpul vieții lui.
Și acum vine partea cea mai delicată: ce se întâmplă cu preotul?
Nu trebuie să presupunem automat manipularea conștientă și nici nu putem diagnostica de la distanță oameni concreți. Este foarte posibil ca la început omul să fie sincer și chiar incomodat de asemenea laude.
Dar imaginați-vă încercarea.
Săptămână după săptămână, zece, douăzeci, cincizeci de oameni îți spun că numai tu i-ai înțeles, că ai un discernământ extraordinar, că sfaturile tale se adeveresc, că ești „un duhovnic cum nu se mai găsește”.
Pentru un om care încă nu și-a cunoscut și vindecat propriile nevoi de validare, proiecția celorlalți poate deveni treptat imaginea lui despre sine.
Și apare circuitul:
ucenicii proiectează sfințenie → preotul primește validarea → începe să locuiască tot mai confortabil în rol → comportamentul său confirmă imaginea ucenicilor → aceștia îi acordă și mai multă autoritate → autoritatea îi confirmă preotului propria excepționalitate.
Cele două imaturități încep să se hrănească reciproc.
De aici până la transformarea fiilor duhovnicești în prelungiri ale minții duhovnicului nu mai este foarte mult.
Ucenicul nu mai vine să vorbească cu un om despre care știe că se poate și înșela. Vine la „Părintele”, deja investit în imaginația lui cu o competență spirituală extraordinară.
Treptat îi împrumută vocabularul, categoriile, simpatiile, antipatiile și judecățile.
La început spune: „Părintele consideră că X.”
După câțiva ani spune pur și simplu: „X este așa.”
Nu mai observă că a interiorizat sistemul de gândire al altui om.
Și aici apare un paradox aproape comic: ucenicul poate crede că prin „tăierea voii” a devenit mai puțin egoist, când în realitate poate să fi făcut cu totul altceva: nu și-a maturizat propriul eu, ci l-a înlocuit cu eul duhovnicului.
Nu s-a maturizat.
Și-a externalizat maturizarea.
Iar duhovnicul primește în schimb ceva extrem de seducător psihologic: oameni care îi confirmă permanent importanța. Îl caută, îi cer voie, îi repetă cuvintele, îl apără reflex, îi cer părerea despre aproape orice și povestesc altora cât de extraordinar este.
Nu trebuie să-și spună conștient: „Vreau să-i controlez.”
Este suficient să înceapă să-i placă să fie indispensabil.
De aceea poate că unul dintre cele mai dificile examene ale smereniei unui duhovnic nu este cât de ascultători îi sunt fiii duhovnicești.
Ci:
Poate suporta maturizarea lor?
Poate suporta ca omul pe care l-a îndrumat ani întregi să înceapă să gândească singur?
Să pună întrebări?
Să suporte incertitudinea?
Să ia hotărâri responsabile fără să-i ceară voie?
Să consulte și alt om?
Să-i spună respectuos: „Părinte, aici cred că greșiți”, fără ca dezacordul să fie transformat imediat într-o problemă de ascultare, smerenie sau stare duhovnicească?
Poate suporta chiar ca omul să plece de lângă el fără să interpreteze aceasta ca pe o trădare?
Pentru că există o diferență enormă între: „Te ajut să dobândești discernământ” și „Eu voi discerne pentru tine.”
Prima poate fi paternitate duhovnicească.
A doua, dacă devine o structură permanentă, riscă să fie dependență îmbrăcată în vocabular duhovnicesc.
De aceea criteriul sănătos nu este barba, rasa, tonul vocii, numărul fiilor duhovnicești, cantitatea de Pateric citată și nici poveștile extraordinare care circulă despre un preot.
Un criteriu mult mai incomod este rodul relației după ani de zile.
Dacă lângă mine cresc oameni care pot gândi, discerne, suporta incertitudinea, lua hotărâri responsabile, recunoaște când nu știu și chiar să-mi spună că mă pot înșela, fără ca iubirea dintre noi să dispară, probabil că am contribuit la maturizarea lor.
Dacă însă după zece sau douăzeci de ani cresc în jurul meu adulți care vorbesc ca mine, gândesc ca mine, îmi cer aprobarea pentru viața lor, mă apără reflex și consideră dezacordul cu mine o problemă duhovnicească, nu mai este suficient să mă întreb ce este în neregulă cu „fiii”.
Trebuie să mă întreb:
Ce fel de paternitate am exercitat eu asupra lor?
Și există o întrebare logică foarte simplă: dacă după zece ani de „formare duhovnicească” omul este mai incapabil să ia singur o hotărâre responsabilă decât era la început, ce anume s-a format în toți acești ani?
Discernământul sau dependența?
Pseudo-duhovnicul și fiul duhovnicesc infantil se pot fabrica unul pe altul. Fiul proiectează asupra preotului imaginea Avvei din Pateric; preotul poate ajunge să creadă în imaginea pe care o vede reflectată în ochii fiilor săi; apoi fiii privesc omul pe care ei înșiși l-au urcat pe soclu și iau drept discernământ dumnezeiesc ceea ce poate fi uneori doar judecata, intuiția sau psihologia unui om.
Așa se închide cercul: ei îi hrănesc imaginea de „mare duhovnic”, iar el le furnizează mintea cu care ajung să judece lumea.
Și poate că tocmai aici trebuie recuperată adevărata smerenie despre care am vorbit atât.
Un Părinte duhovnicesc smerit nu are nevoie să devină centrul interior al celuilalt. Nu dorește să producă replici ale propriei persoane. Nu confundă ascultarea cu suspendarea rațiunii și nici dezacordul cu răzvrătirea.
Pentru că scopul nu poate fi ca omul să devină asemenea duhovnicului său, ci să crească liber și responsabil în relația sa cu Dumnezeu.
Poate că adevăratul examen al paternității duhovnicești este, în cele din urmă, acesta: să formezi oameni care nu mai au nevoie de tine pentru fiecare pas și să nu te simți amenințat de faptul că au crescut.
Un Părinte adevărat nu-și face din fii prelungiri ale propriei minți.
Îi ajută să dobândească discernământul prin care să poată sta, cu mintea trează, cu libertate și responsabilitate, înaintea lui Dumnezeu.
De la un mirean păcătos…