
De ce apare un cerb cu o cruce între coarne în Icoana Sfântului Eustatie?
Sfântul Mare Mucenic Eustatie, înainte de a deveni creștin, se numea Plachida. Trăia pe vremea împăratului Traian și era unul dintre cei mai vestiți comandanți ai armatei romane. Era bogat, respectat și cunoscut pentru vitejia sa, dar, deși încă nu-L cunoștea pe adevăratul Dumnezeu, avea o inimă milostivă: îi ajuta pe cei săraci și făcea multe fapte bune.
Dumnezeu, Care vede cele ascunse ale inimii, nu a lăsat nerăsplătită această căutare a binelui.
Într-o zi, Plachida a ieșit la vânătoare împreună cu oamenii săi. La un moment dat a văzut un cerb impunător, care s-a desprins de turmă și a fugit spre înălțimile muntelui. Plachida a pornit singur în urmărirea lui.
Cerbul a ajuns pe o stâncă și s-a oprit. Atunci s-a petrecut minunea care avea să schimbe pentru totdeauna viața comandantului roman.
Între coarnele cerbului, Plachida a văzut strălucind Sfânta Cruce și chipul Mântuitorului Hristos. Și a auzit glas dumnezeiesc chemându-l.
Uimit și cutremurat, Plachida a înțeles că înaintea lui nu se petrecea un lucru obișnuit. Cel pe Care Îl slujeau în ascuns faptele sale bune Se descoperea acum lui.
După această minunată arătare, Plachida a mers la un preot creștin și a primit Sfântul Botez împreună cu întreaga sa familie. El a primit numele de Eustatie, soția sa a primit numele Teopista, iar cei doi fii ai lor s-au numit Agapie și Teopist.
Dar chemarea lui Dumnezeu nu însemna pentru Eustatie o viață lipsită de încercări.
La puțin timp după Botez, asupra familiei sale au început să vină necazuri cumplite. Și-a pierdut averile și slujitorii, iar familia, odinioară înconjurată de cinste și bogăție, a ajuns în sărăcie. Eustatie a hotărât atunci să plece împreună cu soția și copiii săi într-un alt ținut.
În timpul călătoriei, o nouă durere s-a abătut asupra lui: a fost despărțit de soția sa. Rămas numai cu cei doi copii, și-a continuat drumul.
Apoi a ajuns la un râu pe care trebuia să-l treacă. Pentru că cei doi copii erau mici, Eustatie a hotărât să-i treacă pe rând. L-a dus mai întâi pe unul dintre ei pe celălalt mal și s-a întors după celălalt.
În timp ce se afla în mijlocul apei, a văzut cu groază cum un leu a luat unul dintre copii, iar de pe celălalt mal un lup l-a răpit pe celălalt.
Într-o singură clipă, Eustatie a crezut că și-a pierdut și soția, și copiii.
Cel care fusese unul dintre cei mai puternici oameni ai Romei rămăsese singur, sărac și străin.
Cu toate acestea, nu s-a lepădat de Dumnezeu.
A plâns, s-a tânguit, dar a primit încercarea cu credință, asemănându-și suferința cu aceea a dreptului Iov. Nu putea înțelege atunci pentru ce îngăduise Dumnezeu toate acestea, dar nu și-a pierdut nădejdea.
Eustatie a ajuns într-un sat, unde a trăit vreme îndelungată în smerenie, lucrând pentru a-și câștiga pâinea.
Ceea ce el nu știa era că fiii săi nu muriseră. Prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, amândoi fuseseră salvați și crescuți de oameni din acele locuri. Nici soția sa nu murise, ci fusese păzită.
Au trecut astfel mulți ani.
Între timp, Imperiul Roman avea din nou nevoie de un comandant priceput. Împăratul și-a amintit de vestitul Plachida și a poruncit să fie căutat. Foștii săi camarazi l-au găsit în cele din urmă și l-au recunoscut.
Eustatie a fost chemat din nou la conducerea armatei.
În timpul pregătirilor militare, printr-o minunată rânduială a lui Dumnezeu, cei doi fii ai săi, acum ajunși tineri, au intrat în armata pe care o conducea, fără ca tatăl și fiii să se recunoască la început.
Mai târziu, cei doi tineri au început să-și povestească unul altuia amintirile copilăriei. Din cuvintele lor au înțeles că sunt frați.
Și nu departe se afla chiar mama lor, Teopista.
Astfel, după ani întregi de despărțire și suferință, familia s-a regăsit. Eustatie și-a primit din nou soția și copiii pe care îi crezuse pierduți pentru totdeauna.
Dar ultima și cea mai grea încercare încă nu venise.
După moartea lui Traian, împăratul Hadrian i-a cerut lui Eustatie să aducă jertfă zeilor păgâni, drept mulțumire pentru biruințele militare.
Eustatie a refuzat.
El mărturisea acum că biruința și întreaga sa viață se aflau în mâinile lui Hristos, Dumnezeul pe Care Îl cunoscuse odinioară prin minunata arătare a Crucii.
Împăratul s-a mâniat. Eustatie, Teopista, Agapie și Teopist au fost supuși chinurilor pentru a fi siliți să renunțe la credința creștină.
Dar întreaga familie a rămas statornică.
Potrivit Vieții Sfântului, au fost aruncați înaintea fiarelor, însă acestea nu s-au atins de ei. În cele din urmă, au fost închiși într-un bou de aramă încins în foc, unde și-au dat sufletele în mâinile lui Dumnezeu.
Astfel, familia care fusese despărțită prin atâtea încercări a rămas unită până la moarte și a primit împreună cununa muceniciei.
De aceea, în Icoanele Sfântului Eustatie apare atât de des cerbul cu Crucea între coarne.
Cerbul amintește de începutul unei călătorii extraordinare: un mare comandant roman plecase la vânătoare după un animal și s-a întors de acolo chemat de Hristos.
Iar viața lui ne arată ceva și mai adânc: întâlnirea cu Dumnezeu nu l-a scutit pe Eustatie de suferință. Dimpotrivă, după chemare au venit pierderea averii, despărțirea de familie, singurătatea și, în cele din urmă, mucenicia. Dar prin toate acestea credința lui nu s-a stins.
Sfântul Mare Mucenic Eustatie, Sfânta Teopista și Sfinții Mucenici Agapie și Teopist sunt pomeniți de Biserică la 20 septembrie.
Sfinților Mucenici Eustatie, Teopista, Agapie și Teopist, rugați-vă lui Dumnezeu pentru noi!