Întâlnirea dintre Bătrânul Arsenie Pustnicul şi Cuviosul Iosif Isihastul

Redăm mai jos pasajul din cartea Monahul Iosif Dionisiatul, Bătrânul Arsenie Pustnicul (1886–1983), Editura Neagoe-Vodă Basarab, în care se prezintă întâlnirea dintre monahul Arsenie (cunoscut sub numele Bătrânul Arsenie Pustnicul) şi tânărul Francisc (viitorul Cuvios Iosif Isihastul).

“Întâlnirea monahului Arsenie cu tânărul Francisc

Prin anii 1920-1921, potrivit unei iconomii dumnezeiești, un alt tânăr pe nume Francisc părăsește cele lumești și, mânat de o râvnă rar întâlnită, ajunge în Sfântul Munte, unde cercetează peșterile și crăpăturile acestuia, pentru a afla asceți purtători de Dumnezeu, care să-i potolească setea lui duhovnicească.

Cei doi tineri, monahul Arsenie și Francisc, îndemnați de Pronia dumnezeiască, în noaptea de 5 spre 6 august, urcă pe sfântul vârf pentru a participa la obișnuitul hram al Schimbării la Față. Acolo, sus pe vârf, a avut loc prima lor întâlnire. După ce au descoperit că amândoi aveau aceleași căutări și erau mânați de aceeași râvnă dumnezeiască, au făgăduit ca din acea clipă să rămână nedespărțiți până la moarte.

Dar merită luat în considerare faptul că Părintele Arsenie, cunoscându-și măsura și întrezărind la tânărul Francisc, care era încă mirean, marile harisme și, mai ales, pe cea a povățuirii, din prima clipă l-a rugat ca să preia el întâietatea, spunându-i: „De acum tu vei fi ochiul, iar eu urechea”.

Coborând de pe vârful Muntelui Athon și trecând pe la sihăstria mai-sus-pomenitului Stareț Daniil, au descoperit într-adevăr în persoana lui un părinte purtător de Dumnezeu. Dar pentru că marea lor râvnă nu le îngăduia să mănânce la obișnuita masă de obște, nu au vrut să rămână în obștea Starețului Daniil.

Înainte, însă, de a pleca pentru noi căutări, cei doi tineri au considerat că este bine să se sfătuiască cu acest vestit duhovnic, care, având multă experiență, a întrezărit râvna lor cea curată și de aceea nu a vrut să-i întoarcă de la scopul lor.

Însă le-a accentuat faptul că neapărat trebuie să se supună unui Stareț potrivit năzuințelor lor până la cele mai de pe urmă ale lui, pentru a se păzi de primejdiile înșelării și a moșteni binecuvântarea aceluia.

Dar pentru a da mai multă frumusețe povestirii și pentru a gusta puțin din rara râvnă și din primele nevoințe ale lui Francisc, îi voi da acestuia pentru puțin condeiul, ca să vorbească el însuși despre sine.

„Eram în lume, stăteam ascuns și duceam lupte pline de sânge. Mâncam o dată la două zile, la ceasul al nouălea. Munții Pendeli și toate peșterile mă cunoșteau ca pe o pasăre de noapte. Flămânzeam, plângeam și ceream de la Dumnezeu mântuire. Încercam să văd dacă pot suporta durerile pentru a pleca la Sfântul Munte, ca să mă fac călugăr. După ce m-am nevoit astfel câțiva ani, L-am rugat pe Domnul să mă ierte că am mâncat la două zile și spuneam că atunci când voi merge în Sfântul Munte voi mânca o dată la opt zile, așa cum scrie în Viețile Sfinților” („Experiențe din viața monahală”, epistola 37).

Cu această dorință dumnezeiască rar întâlnită fiind însuflețiți, cei doi tineri au trecut pe la renumitele sihăstrii, peșteri și crăpături ale pământului athonit pentru potolirea setei lor duhovnicești, precum scrie în epistola mai sus amintită: „Peșterile întregului Athon le-am cercetat pas cu pas…, pentru a găsi un povățuitor care să mă învețe lucrarea și contemplația cerească”.