Între rugăciune și faptă – când se amestecă vocațiile
Cugetând la viața monahilor care muncesc, se roagă și varsă lacrimi pentru suferința întregii creații, dar și la pustnicii care s-au adus pe ei înșiși jertfă prin rugăciune, post și singurătate, observ o fractură de logică atunci când modelul lor de viață este transplantat aproape mecanic asupra mirenilor.
Am cunoscut această ispită și în propria mea viață. După ce m-am trezit din comă, m-am luptat cu gândul să fug din spital, să plec în Athos, să rămân acolo și, într-un fel, să aștept să mor. În starea aceea de fragilitate, gândul putea chiar să capete o aparență „duhovnicească”: să las lumea, să mă retrag, să mă pregătesc pentru moarte.
Dar tocmai din experiența și din învățătura ascetică a Bisericii știam că nu orice gând îmbrăcat în haine religioase vine de la Dumnezeu. Tradiția vorbește și despre gânduri ale propriei noastre firi, și despre ispitire, iar după o traumă atât de mare există, desigur, și factori trupești și psihologici care trebuie luați în seamă. De aceea n-am stat de vorbă cu gândul acela.
Astăzi văd lucrurile aproape invers: poate că jertfa care mi se cerea nu era să fug de lume, ci să mă întorc în ea și să trăiesc – să-mi port familia, copiii, munca, suferința și responsabilitățile și să încerc să fac binele acolo unde Dumnezeu m-a așezat.
Pustnicul s-a retras din lume pentru o anumită formă de nevoință. Mireanul a rămas în lume tocmai pentru că vocația lui se desfășoară în mijlocul oamenilor: familie, copii, muncă, vecini, bolnavi, săraci, nedreptăți și toate ocaziile concrete în care iubirea trebuie transformată în faptă.
Problema apare când, în unele medii bisericești, cărțile scrise pentru monahi devin manuale aproape universale pentru mireni. Se produce un melanj duhovnicesc: mirenilor li se vorbește enorm despre retragere, „tăierea voii”, lacrimi, pravile și ascultare, dar insuficient despre responsabilitatea de a construi, a munci, a crește copii, a apăra pe cel nedreptățit și a transforma concret lumea din jur prin iubire.
Nu rugăciune sau faptă, ci rugăciunea care naște faptă.
Pustnicul poate purta lumea în rugăciunea lui; mireanul este chemat, în mare măsură, să-L poarte pe Hristos direct în lume prin mâinile lui.
Iar când confundăm vocațiile, riscăm să obținem mireni care visează să trăiască precum monahii fără să fi părăsit lumea și monahi care trăiesc confortabil precum mirenii fără să se mai jertfească pentru lume.
Nu orice fugă de lume este lepădare de lume pentru Hristos. Uneori adevărata nevoință este tocmai să rămâi acolo unde ești și să iubești, să muncești, să suferi și să-ți împlinești responsabilitățile.
Aici cred că trebuie recuperată măsura.
De la un mirean păcătos…
Fotografia are caracter ilustrativ.