
Întrebarea care ne urmărește: unde este Dumnezeu în suferință?
„Singura chestiune teologică ce subzistă e aceasta: care este relația dintre suferința umană și iubirea lui Dumnezeu. Toate celelalte sunt indiscreții intelectuale” (1). Acesta este un mare adevăr pentru oamenii care iubesc și au încredere în Dumnezeu. Aceasta este și marea lor ispită. Bezna care adumbrește bucuria copiilor lui Dumnezeu. Cum este cu putință ca un Dumnezeu al iubirii să îngăduie atâta suferință și nedreptate în această lume? Un gând, o întrebare obsedantă, care nu vor primi un răspuns ușor sau – mai bine zis – un răspuns nedureros. Așa cum nici strigătul lui Hristos pe Cruce: „Eli, Eli, lama sabahtani?” („Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”) (2) nu a primit răspuns. Sau poate va fi primit?
De obicei, în această viață nu primim răspunsuri la întrebările noastre în același mod în care le adresăm. Întrebarea și răspunsul nu cunosc întotdeauna aceeași limbă. Întrebăm cu mintea, și bine facem; acesta este felul nostru firesc, însă Dumnezeu răspunde prin viața noastră. Prin persoane, lucruri, fapte și situații. Glasul lui Dumnezeu este viața care curge pe drumuri paradoxale pentru logica noastră.
De aceea este atât de important ca în viața duhovnicească să învățăm acea izbăvitoare abandonare în brațele Proniei lui Dumnezeu. Adică, în brațele credinței (care e și încredere) într-o iubire ce de multe ori ne umple de furie, nedumerire ori suferință, dar în care, totodată, ne încredem. „A fi creștin nu înseamnă că știu totul. Ar putea însemna: nu știu nimic, dar am, totuși, încredere” (3). Pot iubi, pot crede și, în același timp, pot avea și îndoieli.
Punem întrebări despre marile probleme ale vieții și morții și simțim că nu există răspuns. Poate că da. Poate că din pricina logicii noastre limitate, cât privește universul granițelor lingvistice și al capacității noastre perceptive.
Totuși Dumnezeu ne răspunde, dar într-un mod absolut „straniu”. Dumnezeu nu „acționează” și nici nu „cugetă” asemenea nouă. Răspunsul Său dat Crucii a fost Învierea. Răspunsul Său dat morții – veșnicia. Răspunsul Său dat răului – Hristos. De un asemenea fel este paradoxalitatea răspunsurilor Sale, în fața cărora de multe ori suntem siliți să strigăm: „Dumnezeul meu, nu-Ți pot face față, Dumnezeul meu, nu Te pot suporta… ești un Dumnezeu «straniu-străin»!”
Așadar, întrebarea referitoare la așa-numitele „judecăți” ale lui Dumnezeu a frământat și a chinuit oameni insuflați de Dumnezeu și atei, creștini și necreștini, inși neînsemnați și de seamă, apostoli, Părinți și învățători ai Bisericii, precum și scriitori, artiști și literați, în general suflete însetate de dreptate și frumusețe.
Alături de propriile noastre frământări, în această carte vom prezenta păreri, aspecte și teze nu doar ale Sfinților Părinți și învățători ai Bisericii, ci și ale filosofilor, poeților și artiștilor.
—
1. S. Zoumpoulákis, Sora mea, p. 29.
2. Mt. 27, 46.
3. Olivier Clément, Pater noster…, p. 48.
Sursa: Pr. Haralambos Papadopoulos, De-a v-ați ascunselea cu Dumnezeu. „Tăcerea” Sa și suferințele noastre, Editura Sophia.