
Să avem încredere în oameni sau să ne punem nădejdea numai în Dumnezeu?
Una dintre cele mai dureroase experiențe ale vieții este dezamăgirea provocată de oamenii în care ne-am pus încrederea. Uneori, tocmai cei pe care i-am iubit, i-am ajutat sau i-am socotit apropiați ajung să ne rănească cel mai mult. În urma unor asemenea experiențe, omul poate ajunge la o concluzie amară: nu mai trebuie să aibă încredere în nimeni. Dar este aceasta atitudinea unui creștin? Ne îndeamnă Dumnezeu să nu avem încredere în oameni? Și cum împăcăm încrederea în aproapele cu nădejdea pe care trebuie să ne-o punem numai în Dumnezeu?
Una este încrederea în oameni și alta este nădejdea în Dumnezeu. Sfânta Scriptură ne spune: „Nu vă încredeți în cei puternici, în fiii oamenilor, în care nu este izbăvire.” (Psalmul 145, 3) Iar prin gura Prorocului Ieremia, Dumnezeu ne avertizează: „Blestemat fie omul care se încrede în om și își face sprijin din trup omenesc și a cărui inimă se depărtează de Domnul.” (Ieremia 17, 5)
La prima vedere, aceste cuvinte par să ne îndemne să nu avem deloc încredere în oameni. Dar înțelesul lor este mult mai adânc. Dumnezeu nu ne poruncește să-i privim pe toți oamenii cu suspiciune, să ne îndoim de orice cuvânt sau să trăim într-o permanentă teamă de a fi înșelați. Ceea ce ne interzice Scriptura este să așezăm omul în locul lui Dumnezeu. Omul este schimbător, neputincios și supus greșelii. Chiar și atunci când are intenții bune, poate să nu împlinească ceea ce a făgăduit. Poate să uite, să slăbească, să se teamă sau să fie biruit de propriile patimi.
Dumnezeu însă este neschimbător. El nu uită, nu înșală și nu părăsește pe cel care își pune nădejdea în El. De aceea, încrederea în oameni trebuie să fie omenească, adică măsurată și însoțită de discernământ, în timp ce nădejdea în Dumnezeu trebuie să fie deplină.
Creștinul nu este chemat să fie suspicios, ci iubitor și înțelept. Mântuitorul ne spune: „Fiți dar înțelepți ca șerpii și nevinovați ca porumbeii.” (Matei 10, 16) Aceste cuvinte ne arată echilibrul pe care trebuie să-l păstrăm în relațiile cu ceilalți. Să fim nevinovați ca porumbeii înseamnă să nu avem viclenie, răutate sau intenția de a face rău. Să fim înțelepți ca șerpii înseamnă să nu fim naivi, să nu ignorăm răul și să nu ne lăsăm înșelați cu ușurință. Un creștin poate avea o inimă deschisă fără să fie lipsit de discernământ. Poate iubi un om fără să-i aprobe greșelile. Poate ierta fără să se expună din nou aceleiași nedreptăți.
A iubi pe cineva nu înseamnă a avea încredere nelimitată în el. Iubirea este o poruncă dumnezeiască, dar încrederea dintre oameni se zidește prin adevăr, sinceritate, responsabilitate și statornicie. Nu putem avea aceeași încredere într-un om care și-a dovedit cinstea și într-un om care ne-a înșelat în repetate rânduri. Și totuși, pe amândoi suntem chemați să-i iubim și să ne rugăm pentru ei.
Nici Mântuitorul nu Se încredința tuturor oamenilor. În Evanghelia după Ioan întâlnim un cuvânt deosebit de important: „Iar Iisus Însuși nu Se încredea în ei, pentru că îi cunoștea pe toți.” (Ioan 2, 24) Evanghelistul vorbește despre oamenii care crezuseră în Numele Mântuitorului văzând minunile Sale. Hristos îi iubea pe oameni și venise pentru mântuirea tuturor, dar cunoștea nestatornicia inimii omenești. Nu confunda entuziasmul de moment cu o credință adâncă și statornică. Acest exemplu ne arată că iubirea nu exclude discernământul.
Putem fi binevoitori față de toți, dar nu suntem obligați să ne descoperim sufletul înaintea tuturor. Putem ajuta un om, fără să-i încredințăm lucruri pe care nu este pregătit să le poarte. Putem ierta o trădare, fără să pretindem că nimic nu s-a întâmplat. Încrederea adevărată nu se impune, ci se câștigă și se păstrează.
Când ne punem prea multă nădejde în oameni, pregătim terenul dezamăgirii. De multe ori suferim nu numai pentru că oamenii ne-au greșit, ci și pentru că am așteptat de la ei ceea ce numai Dumnezeu ne poate dărui. Așteptăm să fim înțeleși întotdeauna, să nu fim niciodată părăsiți, să ni se răspundă iubirii cu aceeași iubire și să nu fim răniți de cei apropiați.
Dar niciun om nu poate împlini desăvârșit toate aceste așteptări. Chiar și cei mai buni oameni au limitele lor. Chiar și cei care ne iubesc sincer pot să ne dezamăgească. Atunci când facem dintr-un om sprijinul absolut al vieții noastre, ajungem să depindem sufletește de purtarea lui. Dacă ne iubește, suntem fericiți. Dacă ne respinge, ne prăbușim. Dacă ne laudă, prindem curaj. Dacă ne critică, ne pierdem pacea.
Dar pacea creștinului nu trebuie să fie în întregime la dispoziția oamenilor. Sfântul Proroc David spune: „Mai bine este a Te încrede în Domnul decât a Te încrede în om.” (Psalmul 117, 8) Aceasta nu înseamnă să-i îndepărtăm pe oameni din viața noastră, ci să nu le cerem să ocupe locul pe care numai Dumnezeu îl poate avea în inima noastră.
Să nu ne pierdem încrederea în binele din oameni. Există însă și o altă primejdie: aceea ca, după câteva dezamăgiri, să ajungem să credem că nimeni nu mai este vrednic de încredere. O asemenea atitudine poate să ne închidă inima și să ne îndepărteze de aproapele. Trebuie să ne amintim că omul, oricât de căzut ar fi, rămâne chip al lui Dumnezeu. În fiecare om există posibilitatea pocăinței, a îndreptării și a schimbării. Sfântul Apostol Pavel ne învață că dragostea „toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă” (I Corinteni 13, 7). Aceasta nu înseamnă că dragostea crede orice minciună sau acceptă orice nedreptate. Înseamnă că dragostea nu se grăbește să-l socotească pe celălalt definitiv pierdut și nu încetează să nădăjduiască în posibilitatea îndreptării lui.
Putem să nu mai avem încredere în faptele unui om, dar să nu încetăm să ne rugăm pentru mântuirea lui. Putem să ne ferim de răutatea cuiva, fără să-l urâm. Putem să păstrăm o distanță necesară, fără să ne umplem inima de amărăciune. Creștinul nu este dator să se lase înșelat, dar este dator să nu înceteze să iubească.
Să ne sprijinim pe Dumnezeu, dar să primim și ajutorul oamenilor. Nădejdea în Dumnezeu nu înseamnă refuzul ajutorului omenesc. Dumnezeu lucrează adeseori prin oameni. Ne mângâie printr-un cuvânt bun, ne ajută printr-un prieten, ne întărește prin rugăciunea unui apropiat și ne ridică prin grija celor pe care îi trimite în calea noastră. Ar fi greșit să spunem că avem nădejde în Dumnezeu, dar să respingem orice ajutor, orice sfat și orice dovadă de iubire din partea oamenilor. Diferența stă în locul pe care îl acordăm fiecăruia.
Primim ajutorul omului cu recunoștință, dar vedem dincolo de el purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Ne bucurăm de prietenia oamenilor, dar nu facem din ea temelia ultimă a vieții noastre. Avem încredere în cei care se dovedesc vrednici de ea, dar nu uităm că și aceștia sunt oameni, cu slăbiciuni și neputințe. Iar atunci când cineva ne dezamăgește, nu trebuie să ajungem la deznădejde, pentru că adevăratul nostru sprijin nu a fost niciodată acel om, ci Dumnezeu.
Să iubim fără să ne legăm pacea de purtarea celorlalți. Un semn al maturizării duhovnicești este să învățăm să-i iubim pe oameni fără să le cerem să fie desăvârșiți. Să facem binele fără să așteptăm întotdeauna recunoștință. Să ajutăm fără să pretindem că cel ajutat ne va rămâne dator. Să fim sinceri fără să cerem ca toți să ne răspundă cu aceeași sinceritate. Și, mai ales, să nu lăsăm greșelile altora să ne schimbe inima.
Dacă cineva ne-a înșelat, să devenim mai atenți, nu mai răi. Dacă cineva ne-a trădat, să devenim mai înțelepți, nu mai lipsiți de iubire. Dacă cineva ne-a părăsit, să ne apropiem mai mult de Dumnezeu, nu să ne închidem sufletul înaintea tuturor. Nădejdea creștină nu ne promite că oamenii nu ne vor dezamăgi niciodată. Ea ne încredințează că Dumnezeu poate să ne țină în picioare chiar și atunci când sprijinul omenesc se dovedește neputincios.
Așadar, trebuie să avem încredere în oameni? Da, dar nu orbește și nu în chip absolut. Să avem încredere acolo unde există sinceritate, statornicie și fapte care o îndreptățesc. Să fim prudenți acolo unde experiența ne-a arătat că este nevoie de prudență. Să nu confundăm iertarea cu obligația de a acorda din nou aceeași încredere. Dar, mai presus de toate, să nu încetăm să iubim.
În oameni să avem încredere cu discernământ, iar în Dumnezeu să ne punem nădejdea cu toată inima. Căci oamenii pot să ne fie sprijin pe drumul vieții, dar numai Dumnezeu este temelia care nu se clatină. Și poate că una dintre cele mai importante lecții ale vieții duhovnicești este aceasta: să nu cerem oamenilor să fie ceea ce numai Dumnezeu poate fi pentru noi, dar nici să nu încetăm să vedem în fiecare om un suflet pentru care Hristos S-a răstignit.