Tăierea voii sau tăierea personalității? Despre o primejdioasă confuzie duhovnicească
Am primit de la un frate câteva rânduri născute nu din teorie, ci dintr-o experiență trăită. Sunt gândurile unui om care a cunoscut și partea dureroasă a unei ascultări înțelese greșit: atunci când îndrumarea duhovnicească riscă să se transforme în control, iar tăierea voii ajunge, încet și aproape neobservat, la tăierea libertății și a personalității.
Publicăm aceste rânduri nu pentru a pune sub semnul întrebării ascultarea – una dintre marile căi ale vieții duhovnicești -, nici pentru a slăbi încrederea în duhovnicie. Dimpotrivă. Tocmai pentru că ascultarea este sfântă, trebuie să avem curajul să vorbim și despre caricaturizarea și folosirea ei greșită.
Nu orice poruncă omenească este voia lui Dumnezeu. Nu orice împotrivire este mândrie. Nu orice întrebare este neascultare. Și nu orice renunțare la propria judecată este smerenie.
Rândurile care urmează sunt o invitație la discernământ și, poate, un prilej de cercetare pentru fiecare dintre noi: ascultarea mea mă face mai liber în Hristos sau mai dependent de un om?
O practică ce ar trebui să ajute omul să-și depășească egoismul poate fi răsturnată într-un mecanism prin care alt om îi ocupă conștiința. Iar paradoxul psihologic este că tocmai limbajul smereniei poate face mecanismul greu de observat: dacă te împotrivești, ți se poate spune că ești mândru; dacă întrebi, că „raționalizezi”; dacă simți că ceva este greșit, că n-ai discernământ; dacă refuzi, că nu faci ascultare. Astfel se poate construi un cerc închis în care orice reacție a celui supus devine încă o dovadă împotriva lui.
Despre „ascultarea” care se cere uneori în anumite medii bisericești și despre întreaga filozofie aiuristică – nu filosofia biblică și evanghelică – construită în jurul ei cred că trebuie vorbit mult mai serios.
Pentru că un mijloc ascetic care ar trebui să-l ajute pe om să se elibereze de egoism, de autosuficiență și de tirania propriei voințe poate fi pervertit până când ajunge să producă exact contrariul: dependență, frică, inhibarea discernământului și mutilarea personalității unice a omului.
„Taie-ți voia.”
Bine. Dar înaintea cui? Pentru ce? Până unde? Și cine garantează că voia celui căruia mi-o supun pe a mea este mai curată decât a mea?
Dacă eu sunt om căzut, și duhovnicul este om căzut. Hirotonia nu-i extirpă automat egoismul, nevoia de control, vanitatea, patimile, traumele și limitele psihologice. Harul preoției nu transformă fiecare opinie personală a preotului în voia lui Dumnezeu.
Aici se poate produce una dintre cele mai primejdioase confuzii: lupta împotriva egoismului meu ajunge să fie confundată cu supunerea față de ego-ul altuia.
Și atunci nu mai avem vindecarea voinței, ci transferul ei.
Nu mai avem:
eu → Hristos,
cu duhovnicul ajutându-mă să-L găsesc,
ci, imperceptibil:
eu → duhovnicul → Hristos.
Iar dacă procesul continuă, relația se poate deforma și mai mult:
eu → duhovnicul,
iar Hristos rămâne invocat pentru legitimarea relației.
Aici începe terenul extraordinar de fertil pentru impostorii și fariseii Noului Testament.
Pentru că omul care dorește să controleze nu mai trebuie să spună: „Vreau să mă asculți pe mine.”
Poate spune: „Fă ascultare.”
Nu trebuie să spună: „Nu vreau să mă contrazici.”
Poate spune: „Taie-ți voia.”
Nu trebuie să spună: „Nu mai avea încredere în propria judecată.”
Poate spune: „Nu te încrede în mintea ta.”
Nu trebuie să spună: „Nu-mi pune autoritatea sub semnul întrebării.”
Poate spune: „Mândria nu te lasă să primești cuvânt.”
Și aici apare un mecanism psihologic aproape perfect închis.
Dacă asculți, sistemul funcționează.
Dacă nu asculți, neascultarea ta dovedește că ești mândru.
Dacă întrebi „de ce?”, întrebarea poate fi interpretată drept lipsă de smerenie.
Dacă observi contradicții, ți se poate spune că judeci.
Dacă începi să suferi, suferința poate fi reinterpretată drept „război de la vrăjmaș”.
Dacă vrei să pleci, chiar dorința de a pleca poate deveni „ispită”.
Într-un asemenea sistem nu mai există practic nicio informație care să poată demonstra că duhovnicul greșește, fiindcă orice informație este reinterpretată astfel încât să-i confirme autoritatea.
Asta nu mai este discernământ. Este un mecanism de control.
Și tocmai de aceea poate produce răni psiho-emoționale cumplite. Nu fiindcă ascultarea creștină ar fi rea, ci fiindcă autoritatea spirituală pătrunde într-un loc al omului în care foarte puțini oameni au acces: conștiința.
Duhovnicul află fricile omului, rușinile lui, păcatele, slăbiciunile, sexualitatea, relațiile familiale, vinovățiile și cele mai ascunse răni. Tocmai de aceea responsabilitatea lui ar trebui să crească proporțional cu accesul pe care îl primește la sufletul celuilalt.
Spovedania nu-i oferă duhovnicului muniție. Îi încredințează răni.
Iar cu cât vezi mai adânc rana unui om, cu atât ar trebui să devii mai delicat cu libertatea lui, nu mai stăpân asupra ei.
Există apoi o confuzie pe care o consider extrem de periculoasă: importarea fără discernământ a unor forme de ascultare monahală în viața mirenilor.
Mireanul căsătorit nu este monah în lume. Are soție sau soț, copii, profesie, responsabilități și propria conștiință. Duhovnicul nu este starețul familiei lui și nici administratorul fiecărei alegeri din viața lui.
Și chiar ascultarea monahală, atunci când este autentică, nu poate avea ca scop fabricarea unor oameni fără personalitate.
Dumnezeu nu creează persoane unice pentru ca duhovnicul să le transforme în fotocopii psihologice ale propriei persoane.
Hristos nu i-a chemat pe Petru, Ioan, Pavel și Toma pentru a le șterge particularitățile și a produce patru exemplare identice. Harul nu distruge persoana; o vindecă și o împlinește.
De aceea există o diferență uriașă între tăierea voii egoiste și tăierea personalității.
Prima poate vindeca. A doua poate mutila.
Un duhovnic sănătos nu ar trebui să mă facă din ce în ce mai incapabil să trăiesc fără aprobarea lui. Ar trebui, dimpotrivă, să mă ajute să devin din ce în ce mai capabil să discern înaintea lui Dumnezeu, să-mi asum propriile alegeri și propriile greșeli și să cresc în libertatea responsabilă a persoanei.
Pentru că ținta duhovniciei nu este ca, după douăzeci de ani, la fiecare răscruce să întreb: „Părinte, ce am voie să gândesc?”
Ținta este ca mintea să-mi fie treptat luminată în Hristos.
„Trebuie să ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni.” (Fapte 5,29)
Iar criteriul dat de Hristos autorității între Ucenicii Lui este uluitor: nu dominația, ci slujirea. „Între voi să nu fie așa…” (cf. Matei 20,25-26).
De aceea nu vreau să arunc la gunoi ascultarea. Vreau tocmai să o scot de sub caricatura ei.
Ascultarea creștină înseamnă să-mi smeresc suficient ego-ul încât să pot primi adevărul chiar și atunci când mă contrazice. Să pot spune: „Poate eu greșesc. Arată-mi.” Să primesc sfatul, mustrarea și experiența celui mai înaintat decât mine.
Dar nu înseamnă să-mi predau unui alt om mintea, libertatea, conștiința și responsabilitatea înaintea lui Dumnezeu. Altfel se produce una dintre cele mai absurde răsturnări posibile: în încercarea de a-mi birui propriul ego, ajung să devin anexă a ego-ului altuia – și numesc asta smerenie.
Iar pe această răsturnare se pot cocoța nestingheriți impostorii și fariseii fiecărei generații.
Duhovnicul adevărat nu trebuie să troneze în mintea mea.
Trebuie să mă ajute să dau jos de pe tron propriul meu ego, pentru ca acolo să-I fac loc lui Hristos.
De la un mirean păcătos…
Fotografia are caracter ilustrativ și este preluată de pe internet. Persoanele din imagine nu au legătură cu situațiile descrise în articol.