Un păgân pe care Dumnezeu îl căuta deja

Era păgân. Era ofițer în armata romană. Și totuși, rugăciunile lui ajunseseră înaintea lui Dumnezeu.

În Cezareea Palestinei trăia un sutaș roman pe nume Corneliu, comandant în cohorta numită Italica. Nu era încă creștin, dar Sfânta Scriptură spune despre el că era un om cucernic și temător de Dumnezeu, care făcea multe milostenii și se ruga neîncetat.

Într-o zi, pe când se ruga, i s-a arătat un Înger. Ruvintele pe care le-a auzit sunt cutremurătoare: „Rugăciunile tale și milosteniile tale s-au suit spre pomenire înaintea lui Dumnezeu.”

Dumnezeu văzuse tot. Văzuse rugăciunile unui om care încă nu-L cunoștea pe Hristos. Văzuse binele făcut în taină. Văzuse milostenia. Văzuse dorul unei inimi care căuta adevărul. Îngerul îi poruncește să trimită oameni la Iope și să-l cheme pe Sfântul Apostol Petru.

Dar, în același timp, Dumnezeu îl pregătea și pe Petru pentru întâlnirea cu Corneliu. Apostolul primește cunoscuta vedenie a pânzei coborâte din Cer și înțelege că Dumnezeu îl cheamă să nu mai socotească necurat niciun om și că Evanghelia trebuie vestită tuturor neamurilor.

Când Petru ajunge la casa lui Corneliu, găsește ceva minunat. Sutașul nu îl aștepta singur. Își chemase rudele și prietenii apropiați. Voia ca și ei să audă ceea ce Dumnezeu avea să le descopere. Când îl vede pe Apostol, Corneliu cade la picioarele lui. Petru îl ridică imediat și îi spune: „Scoală-te. Și eu sunt om.”

Apoi începe să le vorbească despre Iisus Hristos, despre viața Lui, despre Cruce, despre Înviere și despre iertarea păcatelor. Și, înainte chiar ca Petru să-și termine cuvântul, se petrece ceva ce îi uimește pe toți: Duhul Sfânt Se pogoară peste Corneliu și peste cei adunați în casa lui.

Atunci Petru poruncește ca ei să fie botezați. Casa unui ofițer roman devine astfel locul unuia dintre cele mai importante momente din istoria Bisericii: Dumnezeu arată în chip vădit că mântuirea în Hristos este chemată să ajungă la toate popoarele. Corneliu este cel dintâi dintre neamurile păgâne care a crezut în Hristos. De atunci, Corneliu nu s-a mai despărțit de Petru. A lăsat în urmă toată viața sa dinainte și l-a urmat pe Apostol în călătoriile lui, iar Petru însuși l-a hirotonit episcop.

Într-o vreme în care se aflau împreună cu Petru și cu Timotei în Efes, a ajuns la ei vestea despre o cetate numită Scipseos, ai cărei locuitori erau adânc robiți închinării la idoli. Aruncând sorții pentru a hotărî cine să meargă acolo să propovăduiască, sorțul a căzut pe Corneliu. Fără să șovăie, a plecat îndată, chemând pe Dumnezeu în ajutor. Cetatea era condusă de un dregător pe nume Dimitrie, filosof iscusit în înțelepciunea elenă, care ura din suflet credința creștină și aducea jertfe zeilor Apollo și Zeus. Aflând de sosirea lui Corneliu, l-a chemat înaintea sa și l-a somat să se lepede de Hristos și să jertfească idolilor, amenințându-l cu chinuri grele dacă va refuza.

Corneliu nu s-a temut. I-a răspuns că Dumnezeul lui e mai puternic decât toți idolii dregătorului și că nu se va închina niciodată unor zei fără suflet. Mânios, Dimitrie l-a dus pe Corneliu chiar în templul lui Zeus, crezând că îl va îngenunchea în fața idolului. Dar Sfântul s-a întors spre răsărit și s-a rugat lui Dumnezeu să arate poporului puterea Sa. Chiar atunci s-a produs un cutremur, iar templul s-a prăbușit în praf, sfărâmând idolii. Sub dărâmături au rămas prinse soția dregătorului, Evantia, și fiul lor, numit tot Dimitrie, care nu apucaseră să iasă la timp.

Dregătorul, crezând că familia lui a pierit, a poruncit ca Sfântul să fie legat de mâini și de picioare și spânzurat peste noapte în temniță, urmând să fie chinuit și ucis a doua zi. Dar în acea noapte s-a auzit din mijlocul ruinelor glasul Evantiei și al fiului ei, în viață, mărturisind puterea Dumnezeului creștinilor care i-a păzit prin robul Său Corneliu și cerând să fie scoși de acolo.

Auzind aceasta, Dimitrie a alergat la temniță și l-a găsit pe Corneliu dezlegat — un Înger al Domnului îi desfăcuse legăturile. Dregătorul a căzut la picioarele lui, cerându-i să-i scape familia. Corneliu s-a rugat din nou, iar dărâmăturile s-au deschis de la sine: Evantia și fiul ei au ieșit teferi, lăudând pe Dumnezeu.

Dimitrie s-a botezat împreună cu soția, cu fiul său și cu toată casa lui, iar odată cu ei au primit botezul alți două sute șaptezeci și șapte de oameni din cetate.

Sfântul Corneliu a rămas acolo multă vreme, aducând la Hristos aproape toată cetatea și hirotonind preot pe un bărbat cu viață curată, pe nume Evnomie.

La bătrânețe, simțindu-și sfârșitul aproape, a auzit un glas din Cer chemându-l: „Corneliu, vino la Mine, că iată s-a gătit ție cununa dreptății!” A adunat atunci pe toți credincioșii pe care îi întorsese la Hristos, i-a învățat să stăruie în credință, în dragoste și în faptele bune, apoi s-a rugat și și-a dat sufletul în pace, în mâinile lui Dumnezeu. Dimitrie, familia lui și tot poporul l-au îngropat cu cinste, aproape de locul unde fusese cândva templul căzut al lui Zeus.

Ce drum uimitor: din sutaș al Romei – slujitor al lui Hristos; din păgân – episcop; din om care Îl căuta pe Dumnezeu – om prin care alții L-au găsit pe Dumnezeu.

Viața Sfântului Corneliu ne spune ceva de care avem mare nevoie: nicio rugăciune sinceră nu se pierde. Nicio milostenie făcută din inimă nu este uitată. Dumnezeu vede chiar și pașii omului care încă nu a ajuns la El, dar Îl caută cu adevărat — și, când vine vremea, îi dă puterea să stea neclintit chiar și în fața amenințării și a morții.

Uneori omul crede că Dumnezeu tace. Dar poate că, nevăzut, Dumnezeu pregătește deja întâlnirea care îi va schimba întreaga viață.

Sfinte Corneliu Sutașul, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!